Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea de proză:
O simfonie animalieră de Adina Diniţoiu

Veronica D. Niculescu (n. 1968) a debutat în 2004 cu volumul de proză scurtă Adeb (Ed. Limes); în 2008 a publicat volumul de proză Orchestra portocalie (Ed. Cartea Românească), în 2009 – Basmul Prinţesei Repede- Repede (Ed. Polirom, în colaborare cu poetul Emil Brumaru), iar în 2012 volumul de povestiri Roşu, roşu, catifea (Ed. Casa de pariuri literare).
Anul acesta, prozatoarea a revenit cu un volumaş intitulat Simfonia animalieră, apărut tot la Ed. Casa de pariuri literare (cu ilustraţii de Anca Smărăndache). Într-un mic format pătrat, de 75 de pagini, Veronica D. Niculescu încredinţează tiparului o compoziţie muzicală, simfonică (a se vedea titlul), organizată – cum altfel? – în patru părţi: I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto. E vorba, de fapt, despre o mică bijuterie lingvistică, o mică proză a interiorităţii, fie ea interioritatea „fiinţei”, fie interioritatea însăşi a limbajului (mai mult sau mai puţin echivalente). Veronica D. Niculescu nu este numai prozatoare, ci şi o reputată traducătoare a lui Beckett şi Nabokov (printre alţi scriitori importanţi), iar experienţa ei în intimitatea limbajului – cu deosebire al acestor doi scriitori virtuozi – mi se pare că se resimte în mica poveste animalieră publicată anul acesta.
Autoarea alege trei personajeanimale şi inventează trei limbaje diferite pentru ele, povestind – de fiecare dată – mersul la o piesă de teatru în compania unuia sau a altuia dintre cei trei prieteni. De fapt, spectacolul este pur lingvistic, de virtuozitate, construit pe jocuri de cuvinte care au un sunet original, situat undeva între literatura pentru copii (fără să fie aşa ceva) şi apropierea de virtuozi precum poeţii Emil Brumaru (cu care a şi colaborat) ori Şerban Foarţă, dar fără să semene, de fapt, cu nici unul dintre ei. Cele trei animăluţe – un arici, un hârciog şi o cârtiţă – ca şi convenţia teatrală care le aduce în compania naratoarei – sunt luate de fapt dintr-o strofă semnată de Czeslaw Milosz: „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina rampei,/ despre sunetul muzicii, despre balet”. Cam aşa se întâmplă în mica „simfonie” a Veronicăi D. Niculescu, în care se trece de la exterioritate, de la perspectiva exterioară asupra lumii (o perspectivă animalieră) către interioritate, retractilitate, repliere – mişcări interioare reprezentate de cele trei figuri animaliere (aici: ariciul Doinel, un singuratic; hârciogul Ciobi, un „prieten tăcut”; cârtiţa cea oarbă Dede, pe numele ei întreg Dedesubtilă). La finalul verii, apoi al anului petrecut în compania – directă ori epistolară – a celor trei prieteni, care se retrag ei înşişi, dispărând discret, versurile iniţiale ce servesc drept motto sunt transformate de naratoare după cum urmează (marcând o evoluţie a perspectivei de la lumea ca teatru şi „sunetul muzicii” de la Czeslaw Milosz către lumea interioară a fiinţei umane, văzută ca „lumină lăuntrică” şi „sunet al fiinţei”): „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,/ despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”. Acesta este şi „finalul poveştii”, când cei trei prieteni închid cercul retractilităţii, tăcând şi dispărând, dar nu înainte ca naratoarea să introducă un al patrulea personaj – evanescent, fireşte –, un câine („o corcitură de terrier”), ce-i apare în prag de nicăieri şi care, în fotografiile pe care i le face, se situează undeva între lumi, între aici şi dincolo, în încăpere sau dincolo de pragul ei, spărgând astfel – cu tact narativ – opoziţia binară exterioritate vs interioritate sugerată până aici.
Discursurile celor trei prieteni – înainte de tăcerea lor finală – adună, de fapt, în registru minor, minuscul, temele mari şi general-umane: vârstele succesive (copilăria, maturizarea, moartea) şi melancolia trecerii timpului, singurătatea, contemplaţia, raportarea livrescă la lume („tot mergând dintr-o carte în alta”), interioritatea. Lor le-aş adăuga acea aşteptare, acel „stat pe loc” în limbaj – un fel de oprire a timpului – care mă duce cu gândul la scriitura lui Ştefan Agopian. Închei cu vorbele lui Dede, care – la rândul ei – încheie o buclă, spunându-i naratoarei, într-un fel de mise en abîme: „Dacă totuşi vei reuşi să o termini (...) cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd”. Iată, cartea a ieşit întocmai, şi are un farmec lingvistic aparte, pe care vă invit să-l descoperiţi.